Este cunoscut faptul că despre Lucrețiu Pătrășcanu, de departe, cel mai instruit și mai cult dintre demnitarii comuniști s-au scris multe lucrări. Evident, ca în cazul oricărui lider lichidat de către foștii săi tovarăși de idei, au planat numeroase elemente legate de ceea ce a lăsat în urma sa.
Istoric, se știe că Lucrețiu Pătrășcanu a cerut să fie lăsat la Snagov, în arest la domiciliu să-și scrie o ultimă lucrare monografică dedicată agriculturii românești din punct de vedere economic, social, politic, istoric.
Una din legendele țesute pe seama sa este aceea a unui posibil jurnal al său care ar fi dispărut la un moment dat. Un film de după 1989 a adus în discuție ideea că jurnalul său, inclusiv informațiile despre momentul 23 august 1944 ar fi fost arse.
Și totuși, există posibilitatea ca acest jurnal să fi fost ascuns chiar de către Lucrețiu Pătrășcanu. A fost un om prea conștient de lumea în care se afla și prea exact în declarațiile lui și în ceea ce observa și în toate cercetările sale istorice ca tocmai evnimentele la care luase parte, adică ascensiunea mișcării comuniste, actul de la 23 augut 1944, să nu fi fost cuprimse în notițele sale.
Jurnalul nu a apărut la perchezițiile care s-au făcut după arestarea sa. Cel mai probabil, jurnalul ar fi fost scos din țară chiar de către el, cu prilejul uneia din multele sale ieșiri din intervalul 1944-1948.
De la această ipoteză, pornește și doamna scriitor Carmen Zamfirescu în cel mai recent roman al său: „Jurnalul lui Lucrețiu Pătrășcanu între mit și adevăr”. Este deopotrivă un roman politic și unul istoric, în care se identifică și stilul polițist.
Redau, în premieră, un mic fragment din acest roman:
„În mica gară de la marginea orașului, în plină noapte, un bărbat aștepta, ținând în mână un ziar. La ora aceea, niciun tren nu mai trecea, posibil ca bărbatul elegant și cu o siluetă înaltă și bine conturată, să aștepte primul tren de dimineață.
Dar oare de ce venise atât de târziu pentru ultimul tren dar atât de devreme pentru primul din acea dimineață?
Cine și-ar fi pus această întrebare ar fi înțeles motivația prezenței sale acolo în momentul în care o siluetă a unui alt bărbat a traversat piațeta din fața gării, a intrat în clădire, grăbindu-se spre peron.
-Nu vă supărați, spuse bărbatul cu un accent ușor străin, cât este ceasul? Al meu are mereu 3 minute întârziere.
-Este 3 fără 7 minute, răspunse bărbatul cu ziarul.
Evident, că era o formulă de contact pentru ca bărbatul care venise să fie sigur că întâlnea pe cine trebuia. Adică, era o parolă, pe care de obicei, o foloseau cei care se aflau implicați în acțiuni secrete. Nu de puține ori, se întâmpla ca interlocutorul să fie un agent al Siguranței care să-l intercepteze pe cel venit la întâlnirea conspirativă.
-Am întârziat, nu am găsit niciun taxi la ora asta. Abia am reușit să găsesc o birjă. Înțeleg că m-ai chemat pentru ceva urgent, spuse străinul.
-Da, știu că pleci înapoi în țara ta.
-Desigur, am discutat la ultima recepție, la Minister. De ce m-ai chemat aici?
-Nu puteam discuta acolo. Lucrurile se schimbă și noi, o dată cu ele.
-Înțeleg. Nu te mai simți sigur pe tovarășii tăi?
-Nu m-am simțit niciodată sigur pe ei. Mai ales acum după preluarea puterii.
-Crezi că te vor izola?
-Nu scap eu atât de ușor. Vor încerca să mă lichideze. Știu prea multe din ceea ce ei nu vor să se știe. Mai ales de modul în care s-a obținut ieșirea noastră din ilegalitate și despre rolul avut de fiecare. Cei care conduc acum nu vor să se știe cine a fost atunci în prima linie și cine a sosit când s-a deschis șampania.
-Poți să vii cu mine. Încă nu ai restricții.
-Nu are rost. Mai devreme sau mai târziu, m-ar găsi un om de-al lor. Iar dacă plec, imaginea mea în fața posterității ar fi confecționată de ei.
-Îți pregătești apărarea?
-În fața Istoriei. Cu ei, voi lupta direct. Dar am nevoie de tine.
-Pentru ce anume?
-Știu că pleci de aici către aerodrom. Oamenii mei vor avea grijă să nu fii controlat. Vreau să păstrezi pentru mine asta.
-Ce este? întrebă bărbatul cu accent străin, văzând un pachet legat cu sfoară, de mărimea unor coli pentru mașina de scris.
-Ai să vezi când deschizi! Bineînțeles, departe de aici. Las la latitudinea ta ce vei face cu tot ce găsești aici, când nu vei mai auzi de mine.
-Bine dar…?
-Adio, prietene, am fost tovarăși buni, din păcate, cert este că nu ne vom mai vedea. Pacea s-a semnat, tratatul a intrat în vigoare, orice deplasare a mea în Vest ar fi un fel de mandat în alb de arestare.
-Ești totuși, Ministrul Justiției…
-Da, însă știi și tu că ei decid dacă ești în fața sau în spatele unor gratii. Deja am simțit răceala lor în priviri. Cât privește imaginea mea actuală știu să o apăr. Mă interesează cum voi rămâne peste ani. Poate vreunul din urmașii mei, indirecți mai mult, va vrea să afle adevărul.
-Rămâi cu bine prietene!
-Adio!
Bărbatul cu accent străin își aprinse o țigară și plecă spre birja care aștepta.
Celălat, care a rămas își privi ceasul de buzunar. Arăta fix ora 3 și 23 de minute. Discutaseră o jumătate de oră. Adică exact cât se făcea schimbul impiegaților. Plecă spre partea opusă a piațetei unde se aflase birja prietenului său. Pe o străduță lăturalnică, o mașină aprinse farurile și porni motorul.
-Unde mergem, Tovarășe Ministru?
-Ca de obicei, la sediu.
Birja se îndepărtase de mult iar mașina se înscria pe strada principală spre centrul orașului. În depărtare câțitva cocoși anunțau ivirea zorilor”
Susține jurnalismul independent! 
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți F5xMedia și pe 