Orientul Mijlociu este azi mai fierbinte ca oricând. Ca să parafrazez o veche aserţiune despre Grecia Antică, acolo pacea este întreruperea temporară a războiului.
În urmă cu ani buni, când absolveam a doua clasă de liceu, manualul de istorie universală se încheia cu prezentarea succesului tratativelor de pace de la Oslo, Cairo şi Washington din 1993-1994, când Yasser Arafat, şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Itzhak Rabin, premierul Israelului şi Shimon Peres, preşedintele Israelului primeau Nobelul pentru Pace.
Între timp, la 4 noiembrie 1995, un radical israelian l-a asasinat pe Itzhak Rabin, erou al confruntărilor israeliano-arabe din anii 60-70 ai secolului trecut.
Acordurile din 1994, la care făceam referire sunt de fapt o urmare a reizbucnirii conflictului israeliano-palestinian, care datează încă de la fondarea Statului Israel, în 1948.
Crearea Israelului era finalul unui proces istoric început încă de la izgonirea evreilor din Ierusalim, în timpul ocupaţiei romane. După războiul de şase zile din 1967, două din nucleele palestiniene (palestinienii sunt un popor străvechi, urmaşi ai filistinilor biblici, numiţi de Herodot palestinoi, cu oraşele tradiţionale Gaza şi Ierichon, cucerite de evreii, reveniţi în patria lor, conduşi de Moise, după exodul din Egiptul faraonic şi traversarea Peninsulei Sinai), aşa numita ”Fâşie Gaza”, ocupată de Egipt şi ”Cisiordania” (alipită în anii 50 Iordaniei) au fost cucerite de Israel, care a implantat colonii evreieşti, obligându-i pe palestinieni să se îndrepte spre tabere de refugiaţi.
După acordurile de la Camp David, din 1978, conflictul a reizbucnit, în 1987 prin ”Războiul pietrelor”– Intifada, lupte de stradă între palestinieni şi armata israeliană.
Yasser Arafat, ca lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei a fost susţinut dintotdeauna de forţe ostile ale Israelului (în special Iranul). Bazele de operaţiuni teroriste au fost situate în special în sudul Libanului.
În 2003-2004, Cisordania a fost înconjurată cu ”un zid de securitate”, de 140 km, incluzând şi Ierusalimul de Est, pentru a preveni şi limita atacurile teroriste (acţiuni numite a doua Intifada), fapt care a stârnit proteste în comunitatea internaţională şi Autoritatea Palestininaă (în 2004, Curtea de la Haga s-a pronunţat clar în acest sens, dar Israelul a ignorat decizia).
După moartea lui Arafat, în 2004, Autoritatea Palestiniană, condusă de Mahmud Abbas şi Mişcarea Hamas au continuat lupta pentru eliberarea teritoriilor palestiniene, mai ales cu atentatori sinucigaşi, chiar şi după ce Knessetul israelian a retras coloniile evreieşti din Gaza, până în 2005, păstrând doar un control aerian şi maritim.
Reizbucnirea conflictului din Gaza se datorează în special complicării situaţiei în Orientul Mijlociu. Israelul aliatul principal al Statelor Unite are rivali tradiţionali ca Siria şi Iranul, aşa cum fusese şi Irakul lui Saddam Hussein, după Războiul din Golf. Israelul nu a făcut niciodată un secret din dorinţa sa de a ataca Iranul, pe care îl acuză că promovează o politică nucleară îndreptată împotriva sa şi încurajează extremismul Hamas.
În 2008, Israelul a intervenit militar în Gaza, pentru a răspunde tirului cu rachete lansate împotriva sa, folosind blocada economică.
Totodată, Israelul este tentat, aşa cum a făcut-o în sudul Libanului (intervenţie temperată de medierea franceză), să atace militar Siria (măcinată de un sângeros război civil, trupele guvernamentale ale lui Bashar al Assad, rezistând în continuare, provocând grave pierderi umane şi materiale sirienilor), aceasta la rândul ei dedându-se la provocări cu Turcia, membră a NATO şi aliat strategic american în orientul Mijlociu.
Dacă luăm în calcul şi revoltele din Azerbadjan și războiul din Ucraina, se conturează tabloul perfect al unui conflict de proporţii aflat în stare latentă, la care indirect sau direct participă SUA şi Federaţia Rusă.
Am să închei cu evocarea unei arme ”faimoase” folosite în timpul războaielor dintre bizantini şi arabi – focul grecesc, un salpetru, care în contact cu apa se aprindea, provocând piederi flotei arabe, care nu a putut cuceri Constantinopolul.
Adică, a iniţia manevre militare pentru a încheia un conflict deja extins poate fi la fel de periculos ca şi focul grecesc.
Sursa foto: Pro TV
Susține jurnalismul independent! 
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți F5xMedia și pe 